Povestea lui Harap-Alb
de Ion Creanga
Fara indoiala o capodopera, “Povestea lui Harap-Alb”
este cel mai reprezentativ basm al lui Creanga, nu pentru ca in el sunt
cumulate majoritatea temelor, motivelor, modalitatilor narative specifice
basmului, ci pentru ca releva constiinta scriitoriceasca a autorului, faptul ca
opera literara este o plasmuire artistica a realitatii cu multiple valente
psihologice, etice si estetice.
Povestile lui Creanga au un caracter realist,
fantasticul fiind puternic individualizat si umanizat.
Structura compozitionala are ca element constitutiv
calatoria intreprinsa de Harap-Alb, care devine un act initiatic in vederea
formarii eroului pentru viata.
Inca de la inceput, fiul cel mic al Craiului isi va
dovedi calitatile deosebite, fiind afectat de dojana tatalui mahnit de
nereusita celor doi baieti mai mari. Prin mila si bunatate craisorul castiga
sprijinul Sfantei-Duminici care il va ajuta sa‑si gaseasca un cal pe masura.
Odata ce voinicia tanarului a fost dovedita, tatal tine sa il instruiasca, dandu‑i
o serie de sfaturi intelepte, rezultat al unei indelungate experiente de viata.
Conflictul este determinat de nerespectarea sfaturilor
parintesti, eroul fiind nevoit sa refaca experienta tatalui, pe care calul il
purtase, in tinerete, prin aceleasi locuri. Intalnirea cu Spanul este, deci, o
reluare a vesnicului conflict dintre cele doua forte, simboluri ale binelui si
raului. Spanul, impostor, ajuns nepotul imparatului Verde, vrand sa‑l piarda,
il supune pe Harap‑Alb la diferite incercari. Construite cu o arta desavarsita,
episoadele in care eroul este trimis sa aduca salati din gradina ursului,
pielea cerbului din padure si pe fata imparatului Ros, sporesc tensiunea
narativa. Cea de‑a treia incercare presupune la randul ei alte “trei” probe,
cifra 3 revenind in mai multe randuri, ca si in basmele populare.
Incercarile la care este supus sunt menite a‑l pregati
ca viitor conducator, mostenitor al unchiului sau, dar si in vederea
casatoriei, prin stapanirea “farmazoanei cumplit” care era fata imparatului
Ros. Toate obstacolele sunt depasite cu bine cu ajutorul: furnicilor, albinelor
si a lui Gerila, Setila, Pasarila‑Lati‑Lungila, Flamanzila, Ochila.
In final, Harap‑Alb, ajutat de calul nazdravan, este
repus in drepturi, iar Spanul este demascat si pedepsit.
In desfasurarea epicului, personajele sunt puternic
umanizate, ceea ce permite individualizarea lor si creare unor psihologii
complexe, pe care nu le intalnim in basmul popular.
Harap‑Alb devine un erou exemplar, nu prin insusiri
miraculoase (cum se intampla in basmele folclorice), ci prin extraordinara lui
autenticitate umana. Stapanit adeseori de fric, plin de naivitati si slabiciuni
omenesti, este nevoit sa dea primele probe de curaj si barbatie. Bunatatea si
mila il situeaza in registrul simbolistic al fortelor binelui. Prin ele isi
face ajutoare care il scot din impas. Infrangerea propriilor slabiciuni in
procesul anevoios al devenirii il conduce la dobandirea constiintei de sine si
a libertatii sale morale. Eroul individualizat si prin nume are de infruntat
multe primejdii fara de care destinul sau de conducator intelept, receptiv la
durerile si suferintele celor multi nu s‑ar fi implinit.
Lui Harap‑Alb ii este opus Spanul, simbol al fortelor
raului, intruchipand inumanul. Ca si in
cazul celorlalte personaje, scriitorul isi mentine atitudinea realista.
Prefacut, schimbandu‑si infatisarea, manifestand o
falsa solicitudine, Spanul reuseste sa‑l determine pe fiul de crai sa‑l
tocmeasca in slujba sa, in ciuda sfatului parintesc. Odata ajuns sluga, el isi
construieste un plan minutios de supunere a stapanului sau. Prin viclenie si
stratagema diabolica, reuseste sa‑l subordoneze, schimband astfel identitatea
fiului de crai. In continuare, impostorul se comporta ca un adevarat tiran,
injosindu‑l pe erou in orice fel posibil. Neindurator, il supune pe Harap‑Alb
unor incercari menite a‑l duce la pieire. In final, este demscat si pedepsit,
in numele dreptatii si al demnitatii, aspiratii etern umane.
Cei 5 nazdravani care il insotesc pe Harap‑Alb se
inscriu tot in sfera umanului, reprezentand un portret grotesc‑caricatural in
care o trasatura dominanta este ingrosata pana la limita absurdului si capata
dimensiuni fantastice. Fiecare il ajuta pe crai sa treaca probele la care il
supune imparatul Ros, drept rasplata pentru omenia sa. Prin ei, Harap‑Alb
constata ciudateniile firii omenesti, avand astfel prilejul sa cunoasca mai
bine psihologia umana si sa constate ca “tot omul are un dar si un amar”.
In “Povestea lui Harap‑Alb” Creanga a retopit
structuri epice traditionale, intr‑un stil puternic individualizat care poarta
amprenta modernitatii. Astfel, de inspiratie folclorica sunt: tema (triumful
binelui asupra raului) si motivele (calatoria, petitul, muncile, proba focului,
incercarea puterii, izbanda mezinului, casatoria), personajele (Craiul, Verde‑imparat,
Imparatul Ros, fata acestuia, Spanul, Harap‑Alb), ajutoarele eroului (Gerila,
Setila, Sfanta Duminica, regina furnicilor, si cea a albinelor, calul, etc.),
elementele miraculoase (apa vie, apa moarta), fuziunea dintre real si fabulos
(se trece de la real la fantezie fara sa se faca distinctie intre cele doua
planuri), limbajul caracterizat printr‑o aparenta simplitate si oralitate
(determinata de prezenta exclamatiilor, interjectiilor, a verbelor imitative, a
onomatopeelor; repetitia formulelor tipice basmului, precum si frecventa
dialogului si monologului).
Dar elementele populare nu exclud pe cele care confera
povestirii o certa nota de originalitate. Referitor la specificul artei
literare, scriitorul individualizeaza cu ajutorul detaliilor si dramatizeaza
actiunea prin dialog.
La nivel fantastic, personajele sunt umanizate, nu
numai prin comportament si mentalitate ci si prin limbajul ce permite o
localizare. Personajele devin astfel niste tarani care vorbesc in grai
moldovenesc.
Alta dominanta a scrisului sau o reprezinta placerea
de a spune, verva si optimismul. Pentru a obtine o veselie contagioasa, Creanga
apeleaza la o variata gama de mijloace artistice: exprimarea poznasa, mucalita
(“Sa traiasca 3 zile cu cea de‑alaltaieri”), ironia realizata prin
folosirea diminutivelor (“buzisoare”, “bauturica”), zeflemisirea
(“Tare mi‑esti drag !… Te‑as baga in san, dar nu‑ncapi de urechi”),
caracterizarile pitoresti, prezentarea unor oameni si scene comice, utilizarea
unor porecle si apelative caricaturale (“Buzila”, “mangositi”, “farfariti”)
sau a unor vorbe de duh (“Da‑i cu cinstea sa peara rusinea”).
Nota de originalitate a basmului este conferita si de
eruditia paremiologica. Creanga citeaza la tot pasul proverbe, zicatori, vorbe
de duh, pe care le ia din tezaurul de intelepciune populara si le introduce in
text prin expresia : ”vorba ceea”. Procedeul are o mare frecventa si,
datorita lui, Creanga a fost comparat cu Anton Pann si amandoi cu marele
scriitor francez Rabelais.
O alta nota distincta o da libajul folosit:
majoritatea cuvintelor sunt de origine populara, unele cu aspect fonetic
moldovenesc, multe sunt regionalisme, in timp ce neologismele apar foarte rar.
Particularitatea cea mai izbitoare a scrisului lui
Creanga ramane insa exprimarea locutionala ce creaza un relief unic al frazei
romanesti.
Ca si in “Amintiri din copilarie”, autorul se implica
in poveste, limbajul capatand o puternica tenta afectiva exprimata prin
interjectii, exclamatii sau dativul etic. De asemeni, metaforele lipsesc cu
desavarsire, lasand locul comparatiilor (de fapt, figurii de stil generalizate,
devenind expresii consacrate de uz).
Sintaxa frazei este orala, deoarece cuvintele curg
dupa o ordine a vorbirii si nu a scrisului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu